Tinerii – victime sau protagoniști în problematica schimbărilor climatice?

Context climatic

Criza climatică crește vulnerabilitatea majorității formelor de viață. Transformarea atmosferei Pământului, a oceanelor, a biosferei și a ciclurilor de nutrienți cauzată de utilizarea combustibililor fosili depășește în prezent granițele unui „spațiu sigur de operare”^[1].

Potrivit unui raport al Organizației Meteorologice Mondiale (OMM), temperatura medie globală în 2020 a fost cu aproximativ 1.2 grade Celsius peste nivelul preindustrial. Potrivit experților climatici, o creștere nu mai mare de 1.5 grade ar limita cele mai grave efecte ale crizei climatice.^[2] Tot experții ne arată că pragul de 1.5 grade va fi depășit chiar dacă s-ar stopa complet la momentul prezent folosirea de combustibili fosili.

În ultimii ani s-au înregistrat din ce în ce mai multe evenimente climatice extreme  la nivel global, cu uragane, incendii sălbatice și valuri de căldură. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că între anii 2030-2050, schimbările climatice ar putea provoca anual 250 000 de decese  din cauza malnutriției, malariei și stresului termic.^[3] Mai mult, în prezent asistăm la un declin accelerat al biodiversității, cu efecte ireversibile pentru lumea naturală. Astfel, fenomenul de „justiție climatică” a devenit o problematică importantă începând cu anii 2000, evidențiind impactul disproporționat al schimbărilor climatice asupra unor grupuri și categorii sărace, care au contribuit semnificativ mai puțin la cauzele lor dar le suportă efectele.

În cadrul acestui context global, luăm în considerare practicarea activismului climatic din perspectiva copiilor și tinerilor care a schimbat într-o anumită măsură direcția procedurală a drepturilor omului, de la o abordare centrată pe individ către o abordare holistică, care să cuprindă mai mult conexiunile om-natură.^[4] Mobilizarea internațională inspirată de mișcarea Fridays For Future și inițiată de Greta Thunberg a surprins lumea întreagă în ceea ce privește capacitatea copiilor și tinerilor de a se poziționa energic și hotărât într-o chestiune atât de complexă care amenință viața pe Pământ, ajungând astfel să fie cele mai proeminente voci în lupta împotriva schimbărilor climatice.  Mai mult, au redefinit percepțiile asupra impactului acțiunii lor la nivel politic provocând legislația internațională în vigoare legată inclusiv de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.

Cum sunt respectate aceste drepturi în condițiile în care efectele schimbărilor climatice afectează în mod devastator copiii și comunitățile în care trăiesc? Cum sunt protejate drepturile generațiilor viitoare ținând cont că asupra principalei surse de poluare  -consumul de combustibililor fosili – nu se iau măsuri de stopare? Aceste întrebări nu își găsesc răspunsul, mai ales că documentele și mecanismele de monitorizare ale ONU tind puternic să pună accentul pe „protecția” copiilor, mai degrabă decât pe statutul lor ca indivizi activi și potențial politici.^[5] În acest scenariu, în lipsa unor acțiuni concrete de protecție împotriva efectelor schimbărilor climatice din partea autorităților și structurilor responsabile, copiii și tinerii nu pot fi decât victime.

Cu toate acestea, ceea ce face inedit, inovator și promițător este poziția acestora.  Prin acțiunile lor, pe de o parte, sute de mii de copii și tineri au dovedit competențe în înțelegerea și abordarea urgenței climatice, competențe de colaborare, de gândire sistemică, etică, prospectivă, critică etc – care sunt incluse, de altfel, în setul de competențe cheie de sustenabilitate definite de UNESCO^[6], iar pe de altă parte, de a-și asuma responsabilitatea propriului viitor, de a fi actori și nu spectatori în evoluția manifestărilor climatice. Nevoia de a (re) construi și susține activismul climatic reprezentând o modalitate de împuternicire („empowering”), de transformare generațională și de schimbare de paradigmă în ceea ce privește rolul copiilor/minorilor în spațiul social și politic.

Context românesc

Într-o notă mai specifică, adresăm aplicabilitatea activismului climatic în România printr-un proiect național care vizează tineri și autorități din 13 orașe mici care sunt capacitați pentru a-și conduce propriile comunități dinspre vulnerabilitate spre reziliență. În plus, propune o cauză nouă a activismului climatic în context românesc și anume, adaptarea la schimbările climatice. Proiectul „Orașe reziliente” are ca referință centrală conceptul de injustiție climatică, aceasta recunoscând faptul că membrii cei mai vulnerabili ai societății sunt nevoiți să suporte impactul schimbărilor climatice în ciuda faptului că au fost cel mai puțin responsabili de emisiile de gaze cu efect de seră care au generat criza climatică. De asemenea, central, este crearea de contexte educaționale pentru tineri pentru a conștientiza pericolul climatic, care sunt perspectivele științifice la orizontul 2030, 2050 și cum aceștia, împreună cu comunitatea locală, pot identifica modalități de adaptare la perturbările climatice.

Mai ales în zonele dezavantajate, cum sunt și cele 13 orașe din proiectul „Orașe reziliente” în care au fost desfășurate exploatări masive de cărbune, gaze, petrol, nu se pune prioritar accentul pe scăderea consumului lor individual de resurse pentru reducerea (mitigation) gazelor cu efect de seră deoarece deseori provocările locale  limitează oricum accesul acestora la un strict necesar, ci mai curând pe adapare (adaptation), identificând resursele și atuurile locale care i-ar putea face mai rezilienți la evenimente precum inundații, secete, valuri de căldură, incendii spontane etc. Mai mult, dintr-o perspectivă a Buen Vivir-ului, de a găsi modalități la nivel comunitar de a-și păstra și construi legături sociale, în armonie cu natura.

Din practica de pe teren, inițial, acest discurs părea puțin relevant, mai ales în rândul tinerilor. Lipsa oportunităților la nivel local, atât de ordin educațional, recreațional cât și ulterior, în câmpul muncii, descurajează tinerii să-și proiecteze un viitor posibil în orașul în care au crescut, ci mai degrabă, îi determină să privească către orașele mari pentru identificarea unor astfel de oportunități. Însă ce le-a atras atenția tinerilor a fost scenariul în care locurile care pare acum de vis, metropolele care aduc speranță pentru un viitor mai bun, de fapt, la orizontul 2030, 2050 ar putea să devină extrem de greu de locuit, în particular din cauza creșterii temperaturii. Asfaltul, cimentul, clădirile înalte, diferite tipuri de acoperiș, aglomerația de mașini care rețin căldura fac să fie o diferență uneori de peste 5 grade, chiar 10 grade între urban și zona rurală, fenomenul purtând numele de „insulă de căldură urbană”. Făcând o paralelă cu orașele mai mici, tinerii au rezonat cu faptul că în astfel de scenarii, poziția orașelor lor este una mai favorabilă, având acces mai ușor la anumite resurse și la folosirea acestora în mod direct.

Luând exemplu perioadei pandemice, printr-un exercițiu de tip senzorial „Harta Simțurilor”, am invitat tinerii să numească acele aspecte pozitive din orașul lor prin intermediul celor 5 simțuri. Ce văd, ce gustă, ce miros, ce ating, ce aud în orașul lor și le face plăcere. A fost surprinzător pentru aceștia să privească din acest unghi și să realizeze de câte lucruri pozitive se pot bucura în orașul lor care nu necesită costuri, ci mai degrabă, un pic de atenție către resursele disponibile, dar neprețuite.

Demers pilot în dezvoltarea activismului climatic

Experiența de lucru în cele 13 orașe mici vulnerabile din România ne-a arătat că dezvoltarea activismului climatic în rândul tinerilor necesită un ritm susținut de activități de conștientizare ca mai apoi încet-încet, să se contureze inițiative și să se proiecteze acțiuni către comunitate.

Structura demersului a avut ca metodologie principală procesul de Design Thinking (DT), un proces de „proiectare colaborativă” care caută soluții inovatoare, diferite pentru rezolvarea de probleme complexe, în contexte de incertitudine. DT este o metodologie „centrată pe uman”, care se pretează pe proiectarea de acțiuni activiste empatice, centrate pe nevoile, friciile, motivațiile care pot fi identificate în rândul tinerilor și actorilor comunitari. Cele 6 etape ale metodei (Empatia, Definirea, Ideația, Prototiparea, Testarea și Scalare) sunt susținute prin integrarea de metode nonformale care aduc un aport aparte în sensibilizarea tinerilor cu privire la problematica schimbărilor climatice, în dezvoltarea de atitudini de motivare și implicare la nivelul comunității lor.

În paralel, pilotarea activismului climatic în rândul a peste 360 de tineri din România a ținut cont de un cadru de evaluare cu două direcții principale în formarea acestora ca activiști climatici:

• setul competențelor cheie care îi echipează pe aceștia cu o paletă de „8 competențe transversale pentru sustenabilitate”, care le permite să înțeleagă și să se angajeze constructiv și responsabil în lumea complexă în care trăiesc^[7];
• nivelul de participare, o adaptare a modelului lui Roger Hart^[8] în contextul activismului climatic, care pleacă de la premisa ca tinerii să urce pe „treptele” cele mai înalte pe „scara participării”. Treapta 1 este reprezentată de o implicare a tinerilor fără înțelegerea obiectivelor acțiunii iar treapta 8 de un mod de implicare activ în care aceștia co-decid tipul acțiunii și invită comunitatea să ia parte la îndeplinirea obiectivelor.

Pe teren și în lucru cu diverse grupuri de tineri,  am avut în vedere  faptul că ei gândesc mai puțin abstract decât adulții, mai ales în cazul celor cu puțin peste 14 ani. Astfel, procesele de participare s-au bazat pe cât posibil pe experiențele lor concrete. Prin intermediul metodelor nonformale, participarea lor s-a realizat progresiv și s-a avut în vedere ca mai întâi să conștientizeze și să învețe conceptele cheie în problematica climei ca mai apoi să se poziționeze în funcție de înțelegerea lor. Fiecare intervenție în cele 13 orașe a folosit metode nonformale care să invite tinerii să acceseze și să exploreze începând cu treptele 3 și 4 de pe scara participării care presupun consultarea tinerilor și luarea deciziilor împreună cu privire la continuarea procesului lor de învățare și a dezvoltării activismului climatic local. În etapa următoare celei de conștientizare s-a creat contextul ca tinerii să interacționeze cu adulții pe tematicile legate de evoluția climei pentru a încuraja urcarea pe scara participării și a susține tinerii în colaborarea intergenerațională cu adulții. Parte din abordarea educațională a proiectului este implicarea unui număr reprezentativ din grupul fiecărui oraș pentru a atinge forma cea mai înaltă de activism climatic care, și mai mult decât o acțiune autonomă a tinerilor, fără adulți, este realizarea de  acțiuni prin care tinerii activiști reușesc să atragă adulții și autoritățile locale pentru adoptarea unor măsuri pentru creșterea rezilienței climatice la nivelul fiecărui oraș.

Revenind la întrebarea principală, dar adresată în contextul românesc, vocea copiilor și tinerilor din România nu este încă auzită sau suficient de critică cu privire la direcția politicilor și măsurilor legate de reducerea și, mai ales, de adaptarea la efectele schimbările climatice. Și nu este vina lor.  Călătoria prin cele 13 orașe ne-a arătat că tinerii sunt receptivi, îi preocupă viitorul, cu siguranță nu-și doresc să fie victime, dar au nevoie de susținere – în particular din partea ONG-urilor – pentru a fi protagoniști.

lustrație: „Women and Climate Change, Georgetown University report”

^[1] Căile către încălzirea la 1,5 și 2°C pe baza constrângerilor observaționale și geologice” Goodwin și colab.,

(2018) 11 Nature Geoscience 102;

^[2] „Lumea în pragul „abisului” climatic, pe măsură ce creșterea temperaturii continuă: conducerea ONU”19 aprilie 2021, disponibil la: https://news.un.org/en/story/2021/04/1090072;

^[3] „Schimbări climatice și sănătatea” OMS, 1 februarie 2018, disponibil la: https://www.who.int/news-room/factsheets/detail/climate-change-and-health;

^[4] „Competențe climatice”, Aoife Daly, 2021;

^[5] “Între protecție și participare: regândirea drepturilor copiilor de a participa la proteste pe străzi, spații online și școli”, Nishiyama, 2020,  19 Journal of Human Rights 501;

^[6] “Educația pentru Obiectivele Dezvoltării Durabile: Obiective de învățare/”8 competențe transversale pentru sustenabilitate“”, UNESCO, 2017,  versiune în română disponibilă: http://dezvoltaredurabila.gov.ro/web/wp-content/uploads/2017/12/manual-UNESCO.pdf);

^[7]  “Educația pentru Obiectivele Dezvoltării Durabile: Obiective de învățare/”8 competențe transversale pentru sustenabilitate“”, UNESCO, 2017,  versiune în română disponibilă: http://dezvoltaredurabila.gov.ro/web/wp-content/uploads/2017/12/manual-UNESCO.pdf);

^[8] “Children’s Participation: From Tokenism to Citizenship”, 1992.